Acasa » Copii » Povesti » Rățușca cea urâtă
ratusca-cea-urata-familisti.ro

Rățușca cea urâtă

de Hans Christian Andersen

Era vreme frumoasă. Era vară, holdele erau galbene, ovăzul verde, fânul era clădit în căpițe și cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi și roșii și clămpănea pe egiptenește, fiindcă limba asta o învățase de la maică-sa.

De jur împrejurul ogoarelor și al pășunilor erau păduri mari și în mijlocul pădurilor heleșteie adânci. Ce frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac vechi, înconjurat de șanțuri adânci; de la ziduri până la apă găseai tot bălării, așa de înalte, încât unui copil, stând în picioare printre ele, nu i s-ar fi văzut capul. Și erau așa de dese și de încâlcite, că te puteai rătăci prin ele ca-n pădure. În bălăriile acestea ședea o rață în cuibar și clocea; până să iasă puii, rața se plictisea grozav; nimeni nu venea să vadă ce mai face; celelalte rațe mai bine se plimbau pe apă decât să vie până aici sus, să se așeze sub un brusture și să stea de vorbă cu dânsa.

În sfârșit a crăpat un ou și după aceea altul și încă unul, până au crăpat toate. Chiu-chiu! s-auzea din toate părțile; gălbenușurile prinseseră viață și rățuștele scoteau capul din găoace.

– Mac-mac! a spus rața și atunci toate au început să măcăiască și ele cum puteau mai bine și se uitau în toate părțile, printre buruienile verzi, și mama lor le lăsa să se uite cât voiau, fiindcă verdele e bun pentru ochi.

– Ce mare-i lumea! ziceau puii.

Cred și eu, fiindcă acuma aveau mai mult loc decât avuseseră înainte când stăteau în ou.

– Credeți voi că asta e toată lumea? a spus mama. Lumea se întinde și mai departe, dincolo de grădină, până la ogoarele preotului, dar până acolo n-am fost nici eu. Sunteți toate? a întrebat ea și s-a ridicat din cuibar. Ba nu, uite că nu-s toate, mai este un ou și-i cel mai mare. Dar oare cât are să mai ție? Am început să mă cam satur!

Și s-a așezat iar în cuibar.

– Ei, cum merge? a întrebat-o o rață bătrână care venise în vizită.

– Mai am un ou, a răspuns rața. Nu știu ce-i cu el, că nu mai crapă; dar ia uită-te la celelalte, ce zici, nu-s cele mai frumoase rățuște care s-au pomenit vreodată? Una nu-i care să nu semene cu tată-său; și ticălosul nici nu vine măcar să vadă ce mai fac.

– Ia să văd și eu oul acela care nu vrea să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un ou de curcă; am pățit-o și eu odată așa și am avut numai necazuri cu el, fiindcă puilor de curcă le e frică de apă. Nu puteam să-l fac să intre în apă cu nici un chip, măcăiam cât mă ținea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia să văd oul. Da, e de curcă. Mai bine lasă-l și învață-ți copilașii să înoate.

– Am să mai șed oleacă, a zis rața. Am șezut atâta că mai pot să șed puțin.

– Cum vrei, spuse rața cea bătrână și a plecat.

În sfârșit, oul cel mare a crăpat. Chiu, chiu, a spus puiul și a ieșit din găoace; era mare și urât. Rața s-a uitat lung la el. „Da’ mare-i! Coșcogeamite rățoi!”, zise ea. Nu seamănă cu celelalte; să fie totuși un pui de curcă? Am să văd eu; am să-l bag în apă, chiar dacă o trebui să-l împing cu de-a sila.”

Despre Alex

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *