Acasa » Copii » Povesti » Copacul cu viaţă veşnică

Copacul cu viaţă veşnică

de Silvia Kerim

Sărbătoarea trecuse. Pomul de Crăciun fusese despodobit, beteala – aşezată în cutia de pantofi, globurile, jucăriile, stelele lucioase şi bomboanele cu poleială rânduite cu grijă într-altă cutie, mai mare, pentru pomul din iarna viitoare.

Dar bradul nu fusese aruncat precum ceilalţi pomi. Nu zăcea în curte, culcat pe-o parte, ca un animal rănit sau fară viaţă, nu stătea înfipt la marginea drumului, în mijlocul mormanului de zăpadă murdară şi nici nu fusese azvârlit în maşina nemiloasă a gunoierilor.

Copilul ceruse să i se facă pomul de Crăciun în curte – şi nu în casă.
– În curte, spusese Copilul, bradul o duce mai bine: stă la aer, păsările zboară deasupra lui ca un fel de jucării plutitoare; când ninge, zăpada sclipeşte pe ramurile lui mai frumos ca beteala. Când adie vântul, globurile, uitate în coroana lui ascuţită, se ciocnesc unele de altele într-un clinchet ca de sanie.

Dar- cum spuneam – sărbătoarea trecuse, pomul fusese despodobit, numai că rămăsese în curte pentru ca aşa dorise Copilul.

Timpul ticăia alene…

***

Venise primăvara, sania Copilului fusese mutată în pivniţă, iedera din colţul casei dăduse frunză nouă, dar pomul era tot în curte, înfipt în pământ ca-n vremea iernii. Nu se uscase. Dimpotrivă: era verde, stătea drept în bătaia vântului, pe crengile lui cu ace lucioase dăduseră un fel de muguri.

Cei din curte îl priveau cu sfială, ca pe ,,ceva” peste putinţă: bradul trăia şi-n semn că era viu, vrăbiile se hârjoneau prin creştetul lui, ciripind de dimineaţă până seara.

Se dusese vestea despre bradul cu cea de-a doua viaţă, dar nimeni nu pricepea ce se întâmplase.

Şi-atunci, Copilul se hotărî şi-i scrise Bunicului – cu litere cam strâmbe şi de-o şchioapă – o scrisoare. Bunicul lui era cel mai bătrân bunic din câţi se cunoşteau, locuia într-un sat aninat într-o pădure de brazi şi ştia câte-n lună şi-n stele.

Veni Bunicul, privi copacul, îi cercetă ramurile vii, tulpina puternică. Apoi dezveli cu grijă rădăcina proaspătă, crescută de curând.

Bunicul – cât era el de bătrân şi de priceput într-ale pădurii – şi nu mai auzise de o astfel de întâmplare.

Se gândi un timp, pufăind din luleaua ca un semn de întrebare, şi-apoi îi desluşi Copilului care era înţelesul întâmplării:

Copacul renăscuse din dragoste: dragostea Copilului pentru el, copacul, şi dragostea copacului pentru Pământ, pentru Pământul de care nu se putuse despărţi.

– Dragostea este izvor de viaţă. Iar Pământul trebuie iubit, mai spuse, ca pe o rugă, Bunicul.

Şi-apoi se făcu nevăzut, în drum spre satul lui aninat într-o pădure de brazi.

Despre Alex

Un comentariu

  1. Am cautat povestea asta acum vreo luna de nu aveti idee. 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *